Acest subiect delicat, mi-a venit acus intr-o zi de toamna ploioasa, zi ce unora place teribil si altora le e greata de tot...
Unde ma incadrez, pai cred ca in ambele situatii...Nu stiu cum se face ca sufletul asta al omului poate sa treaca asa de la o stare la alta, sa iubeasca, sa ii fie lehamite, sa strige dupa dragoste si s-o lase sa se duca unde o vedea cu ochii..
E o zi in care singura teama e ca nu iti mai e teama de nimic, ce-o veni, n-are decat sa curga , nu sa pice...
Toate vin si se duc, toate, fie ele cat de fericite sau nefericite...
Zilnic e un gol de umplut, zilnic e o tacere care striga...pare un paradox, dar culmea, de regula, tacerea urla mai mult in noi decat strigatul insusi dupa ceva, dupa cineva....
E o zi in care imi doresc sa se intample o minune de primava, desi-i toamna, sa apara din neguri niste sclipiri din acelea cum le sade bine ochilor mei...cu stralucire...una vie, nu seaca....deja vad un zambet..si e chiar al meu...asta pentru ca exista un maine..un mai tarziu....vorbim.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu